Actrița britanică Sarah Parish, ajunsă la 57 de ani, a decis să vorbească deschis despre realitatea crudă din spatele camerelor de filmat. Cunoscută pentru roluri în filme precum „The Holiday” (2006) sau „The Wedding Date” (2005), Parish dezvăluie cum se filmau scenele intime în anii ’90 și cum a supraviețuit sexismului de la Hollywood.
Scenele intime din anii ’90. O realitate cruda
V-ați gândit vreodată cum arăta viața pe platourile de filmare înainte de regulile stricte de azi? Sarah Parish descrie acea perioadă fără ocolișuri. „Femeie englezoaică beată și snoabă, asta sunt eu, fumând”, mărturisește ea râzând. „Nu jucam prea departe de tipologie. Eram la o vârstă la care puteam să filmăm o zi întreagă, apoi să ieșim și să ne îmbătăm, iar a doua zi să ne trezim și să arătăm încă bine. Ceea ce, fireste nu se mai poate întâmpla acum.”
Numai ca lucrurile deveneau complicate când venea vorba de scenele de sex. Parish povestește că, în lipsa coordonatorilor de intimitate de astăzi, totul era lăsat la voia întâmplării. „În anii nouăzeci, putea deveni destul de ciudat. Regizorul spunea: «Bun, și apoi ajungi la partea asta, și apoi, știi, pur și simplu faceți sex.» Eram ceva de genul: «Sfinte Sisoe.»”
Iar acum, privind în urmă, actrița subliniază importanța noilor reguli. „Este important ca tinerii actori să se simtă în siguranță, să se simtă susținuți și protejați.”
Visul american s-a transformat in cosmar
Drumul ei nu a fost deloc ușor. Crescută în Yeovil, Somerset, a ajuns la Londra la 17 ani, unde vindea lanțuri false de aur și făcea curățenie pentru a se întreține. A intrat în industrie cu un sentiment copleșitor de nesiguranță. „Sunt un impostor, nu ar trebui să fiu aici”, își spunea ea. „Nu provin dintr-o familie faimoasă. Nu sunt din Londra. Nu am mers la o școală de teatru de fițe… Ar fi trebuit să fiu puțin mai încrezătoare că pot să o fac.”
Când a zburat la Los Angeles, visul american s-a dovedit a fi un coșmar pe bune. Într-un interviu sincer, după cum noteaza Lyla, actrița a detaliat sexismul toxic de la Hollywood. „LA este un loc ciudat. Nu simți niciodată că te poți relaxa. Dacă ieși la un restaurant, ar putea fi cineva acolo care ar putea fi regizor. Ești mereu la patru ace. Și am găsit asta foarte dificil. Sunt prin excelență foarte britanică și cred că asta nu ajută.”
Atmosfera era sufocantă. „Mă simt foarte inconfortabil când mi se ridică osanale în mod fals. Ori de câte ori mergeam acolo, băieții se distrau de minune. Dar toate fetele arătau de parcă urmau să aibă o cădere nervoasă. Și am simțit pur și simplu că era ceva cu adevărat murdar în asta. Am fost atât de bucuroasă să scap.”
Tragedia care i-a marcat viata si revenirea spectaculoasa
Dincolo de provocările carierei, viața personală a lovit-o crunt. Ea și soțul ei, actorul James Murray, și-au pierdut fiica, Ella-Jayne, la doar opt luni. „Trăiești agățându-te cu unghiile. Și apoi s-a terminat.” Din această durere, cei doi au înființat fundația Murray Parish Trust (redenumită acum Imagine This) pentru a sprijini sănătatea mintală a copiilor grav bolnavi.
Si totusi, a găsit puterea să meargă mai departe. În seria „W1A” a jucat un director a cărui replică celebră, „Da. Nu. Exact.”, a devenit un fenomen cultural. Apoi a urmat thrillerul „Bancroft” din 2017, un succes neașteptat. „A nins foarte, foarte tare cu o zi înainte să fie difuzat”, își amintește ea. „Era ianuarie, nimeni nu avea bani, nimeni nu ieșea în oraș, și apoi a apărut Bancroft și a obținut cifre de audiență uimitoare. A fost incredibil.”
Teatrul este ultima noastra sansa
Acum, la 57 de ani, Sarah Parish își alege cu grijă proiectele. „Nu știu dacă mai am suficient timp în viață, acum, pentru a face lucruri pe care s-ar putea să nu vreau cu adevărat să le fac. Am poate 20 de ani. Ce vreau cu adevărat să fac? Ce mă va hrăni și mă va face să vreau să mă trezesc dimineața?”
Răspunsul este teatrul. Piesa „Eclipse” explorează drama unui tată pe patul de moarte și dinamica unei familii în criză. Cât despre publicul modern, care nu de puține ori filmează la finalul spectacolului, Parish are o perspectivă relaxată, spre deosebire de alți actori (precum Lesley Manville). „Înțeleg ce spune Lesley, dar acești oameni au plătit 200 de lire ca să stea în public. […] Personal, nu mă deranjează dacă cineva vrea să-mi facă o poză.” Totuși, precizează că e „de neiertat să îl scoți în timp ce cineva joacă”.
Dar adevărata ei îngrijorare este subfinanțarea artelor. „Este atât de dăunător pentru viață, pentru modul în care sunt conduse țările, pentru ființele umane. Să iei banii de la arte, singurul lucru de care oamenii au nevoie în vremuri teribile.”
În final, perspectiva ei asupra viitorului industriei este sumbră, mai ales în contextul inteligenței artificiale. „Teatrul ar putea fi ultima noastră șansă de a merge efectiv să vedem o ființă umană. Vin după slujba ta. Vin după slujba mea. Și este terifiant.”
Apoi a zâmbit amar.
„Suntem cu toții terminați.”
